sâmbătă, 19 decembrie 2009
Amintiri
Acum 20 de ani eram profesoara la Scoala 193. Undeva in apropiere de fostul Minister al Apararii. Cand au inceput sa se auda focuri de arma am fost chemata la scoala s-o pazesc impreuna cu alti colegi. Imi aduc aminte ce frica imi era pentru ca pe strada scolii se trageau focuri de arma . Ne-am bagat toti in biroul directorului si ne-am asezat pe jos.Am stat ore in sir asteptand sa se potoleasca. Intr-un tarziu cand nu s-a mai auzit nimic , am inchis scoala si am plecat luand-o la fuga printre blocuri.Eram plini de sperante. Atat de multe sperante de mai bine. Ma cutremur cand ma gandesc ce s-a ales de ele. Cand stau si ma gandesc la asta ma cuprinde o disperare ca tot ceea ce s-a intamplat a fost inutil.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Nu a fost inutil. nimic nu e inutil. cred ca noi ne lasa prea mult purtati de val, si avem asteptari prea mari, intr-un timp foarte scurt. Avem senzatia ca daca noi putem recupera cateva etape intr-un singur pas, toata lumea poate sa o faca; dar se pare ca nu e asa. O tara nu poate sa sara peste etape, nu poate sa recupereze din mers.
RăspundețiȘtergereImi aduc aminte de un sfat pe care l-am primit de la o persoana foarte draga mie, acum vreo 2 ani. Mi-a spus ca 1 an in viata unui om nu inseamna mare lucru. Exttrapoland, putem zice ca 20 de ani pt o tara nu e mult. Schimbarile adevarate, la o scara mare se produc in mult mai mult timp decat schimbarile personale.
Si totusi, e pacat ca nu se poate schimba o tara o data cu noi.
Doar noi suntem cei care putem pastra acele sperante inca vii. Iarasi, totul depinde doar de noi.