Învăţământul românesc

Criza economică mondială are rădăcini adânci în toate domeniile activităţii umane , consecinţele putând fi grave şi greu de prevăzut. Proasta funcţionare şi gestionare a economiei este motivată de erori de prognoză a evoluţiei societăţii în ansamblul ei. Se poate spune că societatea se află în impas , deci şi învăţământul are această soartă.
Undeva există o fractură intre evolutia normală , ascendentă şi situaţia actuală. Una dintre cauze este evidentă : sistemul de învăţământ , prin excelenţă conservator ( ceea ce au învăţat bunicii învaţă şi nepoţii ) nu ţine pasul cu evoluţia societăţii , a noilor tehnologii care revoluţionează ştiinţa , cu noile curente din artă , cultură , literatură. Internetul şi televiziunea , la care au acces toţi tinerii , oferă informaţii permanent actualizate în toate domeniile , faţă de care curriculumul şcolar pare desuet şi neinteresant.
Referindu-ma la sistemul de învăţământ din România , acest aspect al crizei este justificat de trecerea bruscă de la lipsa de acces la informatică din perioada dictaturii , la acces nelimitat dupa 1990.
Dorinţa de schimbare imediată a condus la modificări haotice ale programei şcolare , ale planului de învăţământ , la aruncarea pe piaţă a unor manuale şcolare alternative , unele de calitate slabă , avizate de minister fără o analiză aprofundată.
Totul s-a făcut în grabă cu modificări şi reveniri care au indus o stare de confuzie în rândul cadrelor didactice şi al elevilor. Starea aceasta s-a perpetuat nepermis de mult timp , odată cu schimbarea echipei ministeriale ( care a avut loc la intervale scurte de timp ). Nu s-a urmărit o strategie unitară care să se finalizeze cu formarea unei generaţii de tineri cu o pregătire flexibilă , cu atitudine creativă şi motivată.
Programele şcolare sunt foarte slab acordate la realitaţile sociale , culturale , tehnice , actuale. Modificările operate , de fapt cosmetizări , se succed fără a se acorda timp suficient
pentru a se face aprecieri asupra dificultăţilor acesteia şi a adecvării la nivelul de înţelegere al elevilor. Există o slabă colaborare interdisciplinară la elaborarea programelor şcolare , ceea ce conduce la neînţelegere şi confuzie în mintea elevilor.
Sistemul unitar de evaluare a elevilor costituie o sintagma fără conţinut , atâta vreme cât el nu există , evaluarea fiind subiectivă , la latitudinea profesorului care poate fi mai “sever” sau mai “generos”. Din comisiile de evaluare şi concepere a subiectelor de teze naţionale sau examene de bacalaureat sau titularizare trebuie să facă parte profesori care , pe lânga o perfectă pregătire în domeniu , să aibă o foarte bună pregătire pedagogică şi psihologică şi calităţi morale desăvârşite. Din păcate pe toate palierele sistemului de evaluare ( de la teze până la examenele de titularizare ) se întâlnesc situaţii în care se urmareşte mai mult punerea în dificultate a celor chestionaţi decât măsura competenţei lor. ( de exemplu teza naţională la limba şi literatura română clasa a VIII a , semestrul II , 2009 ). Având în vedere faptul că trecerea elevilor dintr-o etapă de şcolarizare în alta superioara se face pe baza acestor evaluări , gravitatea acestei stări este cu atât mai mare. Este necesară fixarea unui barem clar de evaluare obiectivă a cunoştinţelor la fiecare obiect de învăţământ.
O componentă a procesului de formare a unui tânăr o constituie educaţia. Slaba calitate a actului educaţional în şcoală face ca pregătirea psihologică şi de atitudine să rămână cu precădere în răspunderea familiei şi a societăţii , mai bine spus în răspunderea mass-mediei şi a străzii. Şcoala se implică slab în supravegherea comportamentului elevilor , a ţinutei civilizate , a vocabularului folosit , iar familia nu supraveghează , din motive obiective , folosirea timpului liber de către tineri. Astfel încât aceştia sunt supuşi unui bombardament informaţional neselectat care le influenţează comportamentul , ajungându-se uneori la drame greu de îndreptat. Tot mai mulţi tineri cad sub influenţa drogurilor , alcoolului , prostituţiei , violenţei şi uneori a crimei. Se ştie ca tinerii sunt atraşi de comportamente excentrice , astfel încât fără o îndrumare competenta şi convingătoare pot cădea cu uşurinţă sub influenţa unor grupuri , secte , curente nefaste pentru formarea lor intelectuală şi psihologică , sănătatea şi chiar viaţa lor ( de exemplu curentul “ Emo” ).
Mass-media colaborează cu sistemul educaţional numai în măsura în care poate reflecta fapte de scandal , inducând în opinia publica ideea că ceea ce se petrece rău , ieşit din comun într-o unitate şcolara ( bătăi între elevi , profesori cu comportament deviat etc ) reprezintă o stare generală. În felul acesta prestigiul cadrului didactic scade , elevii nu-şi mai găsesc model în profesori , motivaţia învăţării se diminuează .
Publicaţiile care se adresează învăţământului practic nu există , emisiunile de radio şi TV , cănd se referă la învăţământ , informează numai despre greve , fapte reprobabile sau , la polul opus , fapte excepţionale: olimpiade , concursuri , examene.S-ar părea că învăţământul “trăieşte” numai în aceste extreme .Ministerul încurajează această stare de fapt şi în loc să stabilească drept criteriu de performanţă integrarea socială , profesională , rezultatul absolvenţilor după o perioadă de activitate productivă se referă aproape exclusiv la performanţele vârfurilor , câştigători de olimpiade , plecaţi în străinătate , încurajând transformarea şcolii româneşti în furnizor de “creiere de excepţie” pentru ţările cu nivel ridicat de dezvoltare.În acest fel decalajul dintre ţările dezvoltate şi România creşte şi aceasta se petrece pe banii contribuabililor români care au susţinut pregătirea şcolară a acestor tineri.
O problemă care adânceşte criza în învăţământul românesc este dotarea unitaţilor de învăţământ cu bază materială şi umană. Există şcoli bine dotate , aşa numitele şcoli bune , care atrag populaţia şcolară şi şcoli care sunt lăsate să se descurce cum pot , cu baza materială învechită sau lipsă şi cu încadrare slabă sau fără cadre didactice de specialitate.
Având în vedere faptul că elevi proveniţi din şcoli atât de diferite sunt evaluati cu aceleaşi subiecte de examen , fără a se respecta principiul egalităţii şanselor , rezultatele diferite conduc la lărgirea prăpastiei între şcolile aşa zis “bune” şi cele “slabe”.
Baza umană devine din ce în ce mai slabă în sectorul învăţământ. Meseria de cadru didactic este pe zi ce trece tot mai puţin atractivă . Dacă până în 1990 calitatea de dascăl era la fel de bine apreciată ca cea de medic , inginer , jurist , economist , etc şi învăţământul era acoperit cu personal bine pregătit , în prezent lipsa de motivaţie materială duce la integrarea în învăţământ a unor cadre didactice cu pregătire mai slabă , cu interes scăzut faţă de activitatea cu copiii.
Calitatea de cadru didactic este în general apreciată după situaţia încadrării în învăţământ : titular sau suplinitor. Este o apreciere greşită dacă ţinem seama de faptul că suplinitorul se prezintă periodic la un examen de titularizare , cu puţine posturi titularizabile , examen pentru care trebuie să se pregătească , iar titularul nu are parte niciodată de acest stres. Se ştie că o mare parte din profesorii titulari actuali au dobândit acest statut fără examen , pe bază de dosar , în 1990 când , la presiunea străzii , ministerul a titularizat pe toţi cei care au solicitat aceasta. Sunt profesori cu har , pentru care meseria lor înseamnă mai mult decât modul de a-şi câştiga existenţa , atât între titulari cât şi între suplinitori. Ar fi interesant un studiu pe această temă.
În statele dezvoltate învăţământul reprezintă prioritate naţională, şcoala fiind motorul civilizaţiei şi dezvoltării omenirii. Când va fi aşa în România ?